Boulevard of Broken Dreams

Tradus ar insemna bulevardul viselor sfaramate/rupte/sparte/sfasiate/stricate exact ca in melodia celor de la Green Day: “Boulevard of Broken Dreams”. Initial, in seara asta ar fi trebuit sa scriu ceva work related. Doar ca ziua se incheie prea aiurea pentru mine  si simt ca explodez. E iar ceva personal pe care oricat as incerca sa nu-l spun nimanui, tot trebuie sa vorbesc despre asta. Dar intai the good stuff. Aka work related.

Ce pot scrie eu legat de munca? Pai ceva bun, ceva nou pentru mine, ceva magnific creat de magia fetelor de la Sales: o lansare de carte. E vorba despre o carte premium, una din acele carti pe care neaparat trebuie sa le ai in biblioteca si sa le mai rasfoiesti din cand in cand. Cartea se numeste “How I did It – Inspiratie, Excelenta, Pasiune”, unde veti putea citi povestile a 50 de succes din business-ul romanesc (fie ei antreprenori sau manageri), intr-un format putin schimbat fata de clasicele povesti: intrebare-raspuns, intrebare-raspuns. Sincer si eu sunt curios cum a iesit cartea, dar mai pot astepta pana la conferinta de lansare de maine seara de la ora 19, la RIN GRAND HOTEL.

Oricum fara “magia” fetelor de la Sales si a editorilor carti, nu am fi avut aceste 50 de persoane si povestile lor, iar eu nu as fi avut ocazia sa promovez aceasta lansare prin videourile rulate la interval de cateva minute, pe cateva ecrane in centrul Bucurestiul.

Dar totusi: Felicitari fetelor:)! Sunteti minunate.

Acum urmeaza partea a doua.  De ce bulevardul viselor sfasiate? Pentru ca ma simt ca dracu… Pentru ca am venit de la birou, am adormit putin si m-am trezit cu un telefon care mi-a stricat tot cheful pe ziua de azi. Pentru ca mi-am jurat ca nu mai plang in viata mea si am plans. Pentru ca nu am putut sa ma descarc altfel. Sincer nici macar nu stiu cu ce sa incep. Dar totusi, totul porneste ceva. De la o dorinta, lucru pe care vrei sa-l faci, oameni pe care vrei sa-i multumesti, locuri in care vrei sa fii, decizii pe care trebuie sa le iei. Ideal ar fi sa zic ca viata mea e relativ, ok. Dar nu e asa.

Poate s-ar gasi 2,3 oameni care sa-mi spuna: “Nu esti normal! Ai o casa, o familie. Altii nu le au nici pe astea. Ce naiba mai vrei”. Vreau sa fiu fericit. Vreau sa ma trezesc a doua zi cu zambetul pe buze si sa zic: “Wow, ce bine au mers lucrurile ieri, facem sa fie bine si azi?” Dar nu e asa. Undeva pe drumul asta se intampla ceva aiurea care imi strica tot ce vreau sa contruiesc.  De ceva timp incerc sa construiesc ceva pentru mine, pentru ca vreau eu si sa nu fie pentru altii.

Imi stiu situatia familiala, si momentan nu e bine. Dupa cum zice Adrian Ciubotaru, vreau sa fac sa fie bine. Mie si alor mei. Vreau sa fac in asa fel incat sa-mi indeplinesc o multime de vise, sa fac ceea ce imi doresc si ce-mi place si sa ma simt eu bine. Sa incerc sa-i scutesc de cat mai multe lucruri, pentru ca stiu ca nu ma mai pot ajuta foarte mult timp.

Probabil o sa ajung sa ma imbolnavesc. Tata imi zicea zilele trecute sa nu ma mai consum, ca nu merita. Tata, iarasi imi zicea sa nu ma mai gandesc la fete ca vin si ele odata. Momentan nu ma gandesc la niciuna, desi pentru ele sunt un “must have” care de fapt e “nice to have”. Cineva aproapiat crede ca imi place de altcineva. Ca sa lamurim ceva once in for all: una din regulile mele de baza e->”Never shit where you eat” (va prindeti voi de aluzie). Multa lume ar putea spune ca asta e ceva normal, dar pentru mine in definitia cuvantului “profesionalism” nu intra asta. Nu ca n-ar fi draguta persoana respectiva dar in nici un caz nu ne-am potrivi.

Apoi mama imi zicea sa mai vin pe acasa. Nu am mai fost pe acasa de la Pasti. Si sincer nu am motivatia necesara sa merg acasa. Acasa pentru mine a devenit locul in care m-am nascut, am crescut, am o familie si atat. Majoritatea prietenilor pe care ii am sunt in Bucuresti, si cei pe care ii am de “acasa” sunt foarte putini. Daca stau putin sa ma gandesc, ii pot numara pe degetele de la o mana. M-as plictisi teribil acasa. N-am cu cine iesi, internet nu am, evenimente ca in Bucuresti nu sunt, iar locuri de distractie tot pot sa le numar pe degetele de la o singura mana.

Revenind la ideea de mai sus vreau sa merg acasa atunci cand simt eu ca pot merge acasa, nu cand cineva se roaga de mine sa vin. Nu vreau sa ma intorc acasa pentru simplul fapt ca o sa fiu asaltat cu o multime de de ce-uri? la care nu ma voi simti in stare sa raspund si oricat de mult voi incerca sa ma fac inteles si s-ai fac pe ceilalti sa inteleaga alegerile mele sigur voi iesi mai dezamagit, mai suparat si o sa ma simt si mai aiurea decat ma simt acum. Nu stiu de ce dar sunt unele lucruri pe care oricat as vrea sa le explic nu pot face asta din pricina temerii de a nu fii inteles si a mi se da in cap cu o infinitate de de ce-uri?

Ziceam mai sus ca la un moment dat o sa ma imbolnavesc.  Sper sa nu se intample asta, in situatia actuala e greu de crezut ca voi fi bine. Problema cea mai mare e ca nu am frigider, iar mancarea pe care o primesc de acasa nu ma tine foarte mult. De aproape o luna sunt in cautarea unuia si de fiecare data cand exista portita aia frumoasa de scapare stau prost la capitolul bani. Si nu-mi gasesc frigider. Si majoritatea banilor pe care i-am cheltuit anul asta au fost pe mancare, pentru ca trebuia sa am grija de mine. Si pentru ca ultimii bani de care dispun momentan o sa-i investesc in educatia mea. Vreau sa am parte de atatea lucruri incat intotdeauna e nevoie sa sacrific ceva. Vara trecuta a fost una din cele mai mizerabile vacante din viata, si ghici cine a facut sacrificiul: da eu.

Acum exista multe lucruri care ma sacaie si ma indispun: gen lume care ma intreaba cati bani iau la munca, altcineva imi zice ca daca iau prea putin sa vin acasa, multe de ce-uri? si o multime de alte lucruri. Si sincer urasc asta. Urasc cand lumea ma intreaba cat castig (banii conteaza deocamdata in cea mai mica proportie). Urasc sa mint cand sunt intrebat lucrul asta. Urasc minciuna si chiar daca uneori o folosesc sa scap din situatii critice, nu sunt expert in ea si nici nu vreau sa fiu vreodata. Decizia pentru lucrul asta e in totalitate a angajatorului si sincer pentru mine conteaza mai mult mediul in care lucrez, oamenii cu care lucrez, experienta pe care o capat si mai putin banii. Mai ales ca dupa terminarea unei facultati, chiar daca ai o diploma nu te angajaza nimeni fara experienta.

Si chiar daca ai mei zic ca ma vor ajuta ca doar sunt copilul lor, vine o vreme cand nu mai pot conta asa mult pe ajutorul lor si cu timpul vreau sa-i scutesc de grijile astea. Stiu ca nu prea mai pot sa-mi ofere asa multe ca inainte, asta fiind unul din motivele pentru care muncesc. Banii nu m-au facut si nu o sa ma faca niciodata. Am 22 de ani si vreau sa-mi ofer ce nu imi pot oferi ai mei. Vreau macar odata sa reusesc sa-mi fac vacanta multvisata in afara tarii, undeva departe, vreau sa imi pot permite anumite lucruri. Momentan planuiesc (nu-mi place cuvantul asta deloc) sa-mi iau un telefon decent pentru ca cel actual nu prea mai are multe zile de trait, sa-mi schimb bateria la laptop ca mi s-a stricat (si nu-i prea ieftina deloc) si planuiesc sa merg undeva vara asta (macar un weekend la munte daca se poate).

Acum multi s-ar intreba de ce fac lucrurile astea? Eu unul ma implic in multe lucruri pentru simplul fapt ca imi plac oamenii, imi place sa relationez cu ei, sa schimb pareri, sa pastrez legaturi sa gasim un numitor comun. Viata mea fara astfel de evenimente ar fi pustie. Lecturi Urbane, Let’s Do IT Romania, Soup Nights, voluntariatul pe care la un moment dat o sa incetez sa-l fac pentru SiSC (cel mai probabil din lipsa de timp), toate astea sunt lucruri in care ma implic pentru ca imi plac, vreau si pot sa le fac. Si evident cu jobul mi s-a oferit o sansa pe care nu aveam de gand sa o irosesc si mi-a parut bine ca nu am facut asta. Explicatia e scrisa putin mai sus.

10 years ago

1 Comment

  1. hmmm, un articol destul de trist la care nu m-as fi asteptat. dar in care ma regasesc afurisit de bine, ma refer la partea cu parintii si despre ce as putea face acasa. plus de asta, eu inca nu muncesc, deci depind in mare masura de ai mei, prin urmare discutiile in contradictoriu am invatat sa le evit pe cat posibil. mai ales cand este vorba despre ceva ce contravine cu principiile parintilor mei. cum ar fi baietii :))
    revenind, mi-as dori sa-ti pot da un sfat, dar nu pot decat sa iti urez sa iti gasesti linistea sufleteasca, pacea si impacarea cu tine insuti. sa nu renunti la vise si la ambitii si sa fii convins ca vei primi intotdeauna ceea ce iti doresti, daca iti doresti cu adevarat.
    hai, fii optimist si zambeste! 🙂

    Cristina

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *