O noapte furtunoasă

Ultima picătură umpluse paharul. Scoase o hârtie de 100 de lei din buzunar și îi zise: “Plătește tu!”, ieșind valvârtej din Hanul cu Tei. Nu reuși nici măcar să zică “Stai!” și el deja se avânta prin puhoiul de pe Lipscani, în căutarea unui loc în care să-și tragă sufletul.

La fiecare pas pe care îl făcea, câte o domnișoară încerca să-l atragă într-unul din localurile de pe margine, dar coborî în pasajul Latin și se făcu nevăzut printre străduțe. În acele momente nici nu puteai să scoți o vorbă de la el la modul cum ignora totul în jurul lui.

Continuându-și drumul pe bulevardul Carol simți primele picături de ploaie care cădeau în aceea seară. Un om normal s-ar fi urcat fix într-un taxi și ajungea acasă, dar nu el. Nu. O furie care nu îi era caracteristică îl cuprinse și nu-i mai păsa de nimic.

Un fulger bătu fix deasupra clădirii de sticlă de la Armenească, dar nimic nu-i stătea în cale. Se făcu pierdut pe străzile specifice nuvelelor lui Eliade, cu case sumbre și tei impunători. Nici nu simți când picăturile de ploaie începuseră să-l lovească cu o frecvență tot mai ridicată.

Cu fiecare pas pe care îl făcea, rememora fiecare amintire dureroasă pe care o aruncase în acea cutie a Pandorei din creierul său. Un tunet, și mai apoi un fulger își făcuseră simțită prezența pe străduța pe care se afla și totul în jurul lui se întunecase. O întreagă stradă lăsată fără lumină și vijelia abia începuse. Doar sunetul unei alarme îi distrase pentru o secundă atenția.

Aproape că totul până aici fusese un banc prost. Întâlnirea cu ea din acea seară se dovedise a fi cea mai neinspirată alegere a lui în acești 25 de ani. Disperată, încercă să-l sune. Îi era frică să nu facă vreo prostie fiindcă ea era vinovată de ceea ce se întâmplase mai devreme. Și insista.

La colțul străzii, o umbră îl strigă de sub un copac: “Prietene, ai să-mi dai și mie o țigară?” Îl ignoră și merse mai departe. Vijelia care se propagase asupra Bucureștiului se pare că nu se lăsa cu una, cu două, însă nici el nu era mai prejos. Își continuă plimbarea prin ploaie în același ritm alert pe care îl avea la ieșirea de pe Lipscani și nu observa nimic în jurul lui.

Își ridică pumnul în aer, parcă vrând să bată pe cineva, dar rezultatul îl știa. Furia pe care o acumulase se dezlănțui printr-un pumn imaginar care se lovi de perdeaua de apă din fața sa. Se opri în fața unui magazin și se uită la reflexia lui care parcă îl întreba “De ce?”. “Nu știu”.

Era ud leoarcă, dar nu-i păsa. Își scoase smartphone-ul din buzunar să vadă ce oră e. Înainte să se dumirească, răspunse la telefon și la capătul celălalt o voce îi spuse: “Hai la noi la un Partypoker!”. Răspunsul nu se lăsă așteptat prea mult: “Nu în seara asta, Andrei.” Închise și își continuă drumul în necunoscut.

Coti pe Aurel Vlaicu și se opri în fața singurei vile de pe acea stradă care îl încânta. Deasupra gardului scria JWT. “Dacă deschizi cutia Pandorei, fii pregătit să-i suporți toate constantele.” își zise el în sinea lui și preț de 15 minute încercă să găsească un răspuns la toate momentele tulburătoare din viața sa.

Piesă cu piesă, fiecare amintire se fixa în acel angrenaj pe care îl construia. Își ridică mâna în aer și plin de furie, țipă cât să-l audă tot cartierul. Apa curgea șiroaie pe obrajii lui și parcă încerca să-și șteargă lacrimile pe care nu le avea.

Se ridică de pe gardul de piatră și își continuă drumul. După un timp ajunse în scara unui bloc, tastă o combinație ciudată de cifre și intră. Cineva îi deschise ușa apartamentului și exclamă: “Ești ud!”. El: “Ştiu. S-a terminat.” Ura să-l vadă așa. Știa că se întâmplase ceva ciudat dar nu voia să-l ia la întrebări. Îl ajută să scape de hainele ude, puse de-o cafea și îl împinse către duș.

Știa că el trecuse printr-o noapte furtunoasă, dar nu avea de gând să îl tulbure și mai rău, fiind conștientă că va afla întreaga poveste a doua zi.

6 years ago

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *