The Game Has Changed – Concertul

Toate lucrurile puteau fi normale. Cumva, viața lui era departe de a fi normală. Probabil că normalitatea l-ar fi pus într-o postură proastă și nu i-ar fi adus atâtea beneficii.

În orice caz, anormalitatea l-a împins către concert. Nu ar fi fost el dacă lucrurile nu se întâmplau în acel stil. Un stil pe care nu-l agrea, dar care se ținea scai de viața lui. Sau cel puțin, așa îi era dat să creadă.

Cu toate astea, știa ce vrea. Știa ce făcuse și ce lăsase în urmă. Pentru ea. Pentru legătura pe care credea că o avea cu ea. Totul părea atât de simplu, dar habar nu avea cât de complicată e știința. Sau viața. Mai degrabă, viața.

Era concertul pe care îl așteptase de ceva vreme. Concertul vieții lui. Nu era atât de norocos încât să-și permită un bilet la el, dar zeița Fortuna îi surâse și în apropierea concertului câștigase două bilete.

Două bilete care înseamnau puțină fericire și speranță în viața lui. Speranța că într-o zi își va permite să-și cumpere cele două bilete și să o surprindă pe ea. Speranța că într-o zi o va duce mai bine și va fi fericit. Poate cu ea, poate cu altcineva. Doar că în acel moment, ea era cea care îi însenina zilele.

Discutaseră să se vadă în cafeneaua lor preferată din centrul Bucureștiului. La Tête-à-tête atmosfera era perfectă pentru ei doi. Lumânări, puțin întuneric, dar suficient încât să se observe unul pe celălalt, separeu ferit de ochii lumii și muzică bună.

Înarmat cu gândul la ea și ciocolata ei albă preferată, număra minutele până la întâlnirea cu ea. Aparent, niciodată nu întârziase la o întâlnire cu el mai mult de 5 minute și asta îl îngrijora. “Dacă i s-a întâmplat ceva” – își șopti el în gând. Încercă să o sune, să vadă dacă era ok. “Abonatul Vodafone nu poate fi contactat”. Ocupat. Nu-i plăcea să insiste prea mult, asta pentru că nu era genul de om care să fie insistent și control freak, dar îi scrise un sms.

Carmen nu răspunse. Spre deosebire de alții, punctualitatea era una dintre regulile pe care și le impusese încă din copilărie, și foarte rar le încălca. Uneori, ajungea la locul stabilit cu ceva timp rămas față de ora de întâlnire. Unul dintre lucrurile pe care le ura era să fie făcut să aștepte. Noroc că la puțin timp după ce îi trimisese sms-ul, Carmen intrase pe ușa cafenelei cu aceeași privire îngrijorată cu care intra de fiecare dată când întârzia undeva.

Se ridică de pe scaun, o ajută să-și dea jos geaca de piele și-i trase scaunul ca un adevărat gentleman.

“Heeyyyyyy!” – exclamă ea văzându-l că scoate din buzunarul gecii, ciocolata ei preferată. “E pentru mine?” – întrebă ea.

“Mă gândesc dacă s-o împart cu tine sau nu. Asta pentru că nu știu cât de cuminte și punctuală ai fost în ultima vreme” – zise el.

Ea se bosumflă puțin, iar el îi făcu din ochi rapid.
“Glumeam, Carmen. Știi prea bine că pecetluim mereu întâlnirile noastre cu ciocolată.”

Se vedea pe chipul ei că nu avusese o zi prea grozavă la muncă, dar gluma lui îi pusese un zâmbet tâmp pe față și o făcea să se înroșească.

“Mulțumesc.” – spuse ea, zâmbind încă tâmp la cel care îi înviorase ziua. “Scuze că am întârziat, dar cu atâta muncă și întâlniri pe cap la birou, am și uitat să-mi încarc telefonul.”

“Nu-i nimic, ni se întâmplă tuturor asta.” – concluzionase el, uitându-se direct în ochii ei verzi.

Conversația mergea în nota lor obișnuită, el tachinând-o pe ea ca prima dată când se întâlniseră, zicându-i că ochii ei sunt de fapt albaștri nu verzi și că i-ar fi stat mult mai bine așa. Ea, ca de obicei îi replică că ochii ei sunt albaștri și că acea coloristică a lor diferă lucrurile cu care se îmbracă.

Replica venea mereu la scurt timp: “De fiecare dată când te văd, sunt atât de pierdut în ochii tăi încât niciodată nu pot să-mi dau seama dacă sunt albaștrii sau verzi.” – rupând un pătrat de ciocolată și dândui-l ei. Instant blush.

Adevărul era că ea nu știa niciodată cum să reacționeze la toate lucrurile frumoase pe care el i le servea, dar știa că el e așa cum e pentru că niciodată nu a putut să fie altcumva decât bun și respectuos. Rupse alt pătrat de ciocolată, il înmână ei și îi spuse: “Sâmbătă am două bilete la un concert mișto. Vrei să mergi cu mine?”

Carmen îi răspunse fără să clipească. “Da, normal că vreau să merg cu tine”. Îi zâmbi și își continuară discuțiile lor pline de aventuri, vandalizând biată ciocolată albă ca nimeni altcineva. Apoi o conduse până acasă.

Târziu, în noapte, când somnul îi era aproape dulce, un sunet brusc îi distruse tot ritualul dinainte de culcare. Era un sms de la Carmen. “Mă simt ciudat. Dar nu mi se pare ok să accept invitația la concert. Mi-e teama ca relația noastră să nu fie afectată în vreun fel și nu pot să accept invitația. Nu știu.”

Îl durea. Dar în același timp murea de somn. Noaptea avea să-i fie un sfetnic bun. Lăsă deoparte telefonul și adormi instant. A doua zi se trezi cu tot cu cuvintele ei în minte. Voia să-i răspundă, dar nu-și găsea deloc cuvintele și nu avea nici vlaga necesară ca să facă asta. Era dezămagit, dar asta nu era nici cea mai mică din probleme lui.

Ajungând la birou încercă să-i scrie, dar se lovi iarăși de cuvintele ei. De data asta într-o fereastră de chat. “Hey.” Ea: “Mă dezamăgești. Așteptam să-mi zici ceva, dar cred că ai crezut de cuvință să-ți cauți pe altcineva cu care să mergi la concert, decât să-mi răspunzi mie. Trebuia să mă aștept la asta.”

El: “Serios, cu ce ți-am greșit? Mi-ai dat un mesaj de am rămas fără cuvinte și acum îmi reproșezi asta?”

Ea: “Mă așteptam să răspunzi, să-mi zici ceva. Serios, mă dezamăgești din nou și cred că mai bine ți-ai găsi pe altcineva cu care să mergi. N-aș vrea să te încurc sau să stau în calea fericirii tale.”

Era dezamăgit și nu părea în apele lui. Încerca să tragă de el să-și facă treaba pe ziua respectivă și să plece acasa. Voia să uite toată povestea. Noroc că seara își reveni în fire, puse mână pe telefon și își sună o prietenă care își dorea să meargă la concert. Măcar așa mai uita de Carmen.

O oază de fericire. Așa era ziua concertului pentru el. Înconjurat de 50.000 de mii de oameni și cu gândul că o să bucure de concert nu-i mai păsa de nimeni și nimic. Voia doar să se distreze și să se întoarcă acasă cu o experiență mișto. Asta până când îi fugi gândul la Carmen. Îi părea rău că nu era ea cu el acolo, să o țină în brațe și să se bucure de concert. Pe una din ultimele melodii, rămas singur în mulțime și cu gândul la ea, plânse. Plânse cum nu o mai făcuse până acum. Cumva, săgețile ei fuseseră destul de ascuțite încât să-l facă să regrete totul. Dar până la urmă, era vina lui?

Aparent, nu. Dar experiența l-a întărit și l-a făcut mult mai selectiv. Într-un moment ca ăsta, jocul s-a schimbat în direcția dorită. Sau poate că nu.

5 years ago

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *