Încheierea suporterismului de tastatură

Scriu rar despre sport. Când o fac, evit să scriu despre fotbal. Îmi îndrept atenţia spre celelalte sporturi importante pentru mine care nu sunt acoperite aproape deloc de mass media românească. Scriu rar pentru că acest blog are un alt target decât cel pe care-l numesc “suporter înfocat”. Scriu despre sporturile care mă pasionează, mă ţin ore întregi în faţă TV-ului (mai rar) sau în faţă unui stream online pentru a le urmări. Sau despre sporturile pe care le mai practic din când în când.

Asta a fost aşa de aperitiv că să înţelegeţi de ce scriu asta şi nu scriu despre faptul că în NBA aproape că se anulează sezonul din cauza neînţelegerilor salariale dintre jucători şi ligă. Scriu asta din partea supoerterului de tastatură care se simte de parcă ar fi pierdut la ruletă cel mai mare pot din seară respectivă.

Poate nu sunt cel mai îndreptăţit să vorbesc despre asta dar mi se face realmente sila de ceea ce e întâmpla de câţiva ani în fotbalul din Liga I şi în întâmplările pline de pilde din ograda echipei naţionale. De mic ţin cu Steauă de când tata mă vedea ţipând prin camera şi aruncând cu mingea, când Lăcătuş făcea meciuri bune în ’90 în Italia. Aveam vreo 2 ani şi eram fascinat de jucătorii României de atunci. La 6 ani mai că stăteam să plâng când vedeam desfăşurarea sfertului de finală cu Suedia (recent am descărcat de pe torrente şi văzut tot parcursul României la acele mondiale), era probabil primul pas spre această neputinţă caracteristică fotbalului românesc actual, de la ultimele calificări ratate.

De atunci şi până acum îmi mai amintesc doar câteva meciuri care poate au adus pentru o seară gloria de altă dată în inimile suporterilor. Dute, Dică, Dute! Mocirla din Ghencea de la meciul cu Valencia, meciul excelent pe care Rapidul îl făcea cu Hamburg, câteva din meciurile CFR-ului din UCL, calificarea la Euro 2008 de pe primul loc sau meciul science-fiction cu Middlesborough.

Dar evenimentele recente şi implicarea unor maimuţoi în manageriatul echipelor de la noi, m-au îndepărtat de acest sport pe care 85% din populaţia României îl preaslăveşte. Da, poate că sunt un suporter de tastatură aşa cum îmi zicea acum 2 ani un coleg ASEist (că nu ştiu ce înseamnă să fiu suporter adevărat şi să mă duc meci de meci la stadion) dar de ce m-aş duce? M-ar încălzi pe mine ca suporter să-mi facă un patron incompetent echipa? Că aşa mult i-au plăcut lui X şi Y, ca m-ai apoi sădescotorosească de ei că nişte măsele cariate?

Am pus o singură dată piciorul pe Ghencea la un meci din 2007 iar de atunci am considerat că orice meci la care m-aş duce ar fi o insultă la adresa propriei inteligente şi integrităţi corporale. Fotbalul românesc este o mizerie. Am vrut săptămână trecută să-mi cumpăr bilet la Steaua-Rapid, pe Naţional Arena, fiindcă era aproape de mine şi ţineam cu Steaua dar ultimul meci din Europa League m-a făcut să mă răzgândesc.

Banii pe care eu îi muncesc sau pe care oricare alt suporter (de tastatură sau nu) îi câştiga nu merită băgaţi în buzunarul clubului, patronilor, federaţiei sau ligii. Nici măcar în buzunarele jucătorilor. Mă simt pur şi simplu jignit să văd jucători care petrec până pică sub mese, apar în toate ziarele de can-can, patroni care peste noapte visează că au făcut şcoală de antrenori de la Coverciano şi se cred Ranieri sau Ferguson, oficiali ai federaţiei implicaţi în diferite scandaluri şi arbitrii corupţi şi nu în ultimul rând oameni care nu investesc în educaţia viitorului fotbalului lăsând în păragină cluburile de juniori sau batandu-şi joc de cariera acestora.

De weekendul care a trecut am încetat să mai cred în Steauă şi în fotbalul românesc. Încheierea suporterismului de tastatură începe cu acceptarea că ceea ce vedem în afară este cu 12 clase deasupra iluziei pe care o numim fotbal.

10 years ago

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *